TEXTE DESPRE VIAŢA ŞI OPERA LUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI

„Pentru Brâncuşi, perioada dintre anii 1907 şi 1915 marchează o orientare fundamentală nouă. El renunţă total la modelul individual pentru o nouă «Natură», regăsită în legitatea sa adâncă şi secretă; realizează astfel un volum simplu, eliminând caracterul fortuit al oricărei realităţi particulare. Concomitent, el se depărtează progresiv şi de patosul expresiei, făcând să triumfe, într-un fel nou, sublim, disciplina spiritului asupra efervescenţei materiei. Forma, nemaipurtând «geniala» pecete a mâinii artistului, devine impersonală, iar volumul, în deplin acord cu posibilităţile expresive ale materialului, pare să se înalţe, într-o mare linişte, din propriul său tărâm. Această voinţă de obiectivitate se conjugă cu o întoarcere la simplitatea elementară, unde stereometria şi organicul fuzionează. Aici, ca şi la Piet Mondrian, suferinţei şi pasiunii – tot ce ţine de dramatic – li se refuză rostirea. Clarităţii volumului  îi corespund puritatea profilului, subtilitatea proporţiilor şi, totodată, spiritualitatea substanţei interioare. Puternicul impuls psihic al primilor ani este înlocuit acum cu o transparenţă sufletească ce pare de esenţă orientală”

Carola Giedion-Welcker

 

„Brâncuşi n-a subscris la nici un «ism», nu s-a raliat niciunui program dintre cele proclamate în anii formării sale de diferitele grupuri de novatori care aveau să realizeze la Paris opere hotărâtoare. Nu s-a ataşat niciunuia şi avea să rămână solitar şi mai târziu, cu toate că din toate direcţiile îl asaltau mereu noi solicitări […] Limbajul formal brâncuşian era – sau le părea – strâns înrudit cu viziunea lor; dar în timp ce arta acestora favoriza adesea irumperea forţelor demoniace ale vieţii (suprarealism), marmurile şi bronzurile brâncuşiene, neagresive şi tandre, izvorau din credinţa puternică a unui suflet viguros de ţăran şi din clarviziunea unui intelect”

Carola Giedion-Welcker

 

„Miracolul acestei întâmplări, acestui eveniment, acestei realităţi care se cheamă Brâncuşi e unitatea”

Jean Cassou

 

„Unda uriaşă a artei lumii a găsit o expresie nouă, expresia Brâncuşi” Tudor Arghezi

 

„Înţelesurile artei lui Brâncuşi implică o problemă fundamentală a culturii moderne: felul cum s-a împlinit aspiraţia la totalitate într-o lume în care multe direcţii artistice insistau asupra efemerului şi fragilului, a accidentalului şi iluzoriului”

Dan Grigorescu

 

„Această insularitate prefigurează esenţa sa arhaică primordială, şi forţa sa de anticipare a viitorului. Integritatea sa reală în avangarda secolului constă tocmai în caracterul aparent paradoxal al acestei insularităţi complexe […] Insularitatea lui Brâncuşi presupune, în acelaşi timp şi dualitatea clasicitate-modernitate, profund ancorată în arta sa”

George Uscătescu

 

După Doїna Lemny, „Încă din timpul vieţii sale, personalitatea lui Brâncuşi a trezit multă curiozitate şi interes. În lumea artei, el apărea ca un personaj deosebit. În ceea ce priveşte opera, aceasta impresiona prin puritatea formelor sale, prin modernitatea sa, şi în acelaşi timp, printr-un arhaism greu de situat. Impresia de «dèja vu», dar diferită, atenua şocul pe care îl puteau provoca sculpturile sale, cu formele lor purificate la extrem, aproape geometrice, al căror scop nu era acela de a transmite un discurs, ci de a concentra o idee. Acest scop, Bâncuşi şi l-a impus începând cu anul 1907, când s-a hotărât să sfideze sculptura academică şi impresionistă care îl situa pe linia directă a lui Medardo Rosso. Pornind pe această cale, la vârsta maturităţii, el se îndepărta de lucrul repetitiv, pe care îl practicase în timpul formaţiei sale în România, şi dădea curs liber sorţii rebele a personalităţii sale, nevoii de independenţă şi de libertate”

Doina Lemny

 

Conştiinţa primitivului a pătruns în curentul general al sculpturii moderne prin intermediul lui Brâncuşi”

Robert Goldwater

 

Mario de Micheli constată de asemenea că „În diferite chipuri şi în măsură diferită, exotismul, negrismul, arhaismul îi fascinară în primii ani ai secolului pe artiştii din toate culturile Europei: de la Picasso la Léger, de la Lipechitz la Laurens, de la Barlach la Martini, de la Modigliani la Brâncuşi… Pentru Brâncuşi, în particular, descoperirea «primitivului» a coincis cu descoperirea propriei personalităţi, îngăduindu-i să deschidă o cale nouă în sculptura contemporană. Când vorbim despre Brâncuşi nu trebuie în nici un caz să uităm acest lucru. Dar nu trebuie să uităm nici faptul că o asemenea descoperire are loc la Paris, în chiar climatul primei avangărzi. Într-adevăr, nu încape îndoială că evoluţia brâncuşiană de la o sculptură orientată frecvent pe urmele lui Rodin către formele unui sintetism plastic de concentrare simbolică a fost cu putinţă numai în sânul unei asemenea stări de lucruri, pregătită lăuntric să primească favorabil propunerile unei asemenea «revoluţii». Dar ceea ce trebuie să subliniem este un alt dat, şi anume că «primitivul» pentru Brâncuşi se identifică cu substanţa cea mai viabilă a mitologiei ţărăneşti din România, cu acel complex de tradiţii, de legende, de obiceiuri al căror păstrător atât de tenace este folclorul român”

Mario de Micheli

 

„Îndepărtata Oltenie era deci pentru Brâncuşi o regiune de puritate şi inocenţă, cum puteau fi pentru Gauguin insulele Marchize”

Mario de Micheli

 

„Ar însemna să definim în mod negativ arta lui Brâncuşi, dacă am spune că nu seamănă cu vreo alta. Brâncuşi se situează într-un loc care-i este propriu, între doi poli, între arta cea mai primitivă şi arta modernă cea mai extremă”

Paul Morand

 

„Există, incontestabil, o confluenţă între tradiţiile arhaice şi cele pe care le găsim la baza artei africane. Prezenţa sacrului, manifestarea lumii invizibile în obiectul de artă sunt trăsăturile lor comune […] Explicaţia confluenţei între aceste arte primitive şi aceea a lui Brâncuşi se află în întoarcerea la izvoare, în memoria ancestrală acumulată timp de milenii începând cu exigenţele comune ale triburilor primitive” Ionel Jianu

 

Cu Constantin Brâncuşi, vechiul fond de artă originar s-a ridicat la suprafaţa bronzului sau a pietrei, pentru ca, dincolo de vanitoasa semnătură, să-l manifeste pe individ cu ajutorul unei forme unice, adversară a standardului. La acest sculptor, cosmicul este atins printr-o puritate secundă, cucerită prin înfrângerea tentaţiei şi propire acestui în sine romantic – de a părea”

Pierre Courthion

 

„Arta lui este simplă şi adânc trăită, mai mult ca la oricare dintre sculptorii moderni. Prin aceasta el se deosebeşte radical de abstracţionişti. În lucrările abstracţioniştilor asistăm la o transpunere arbitrară a unei idei într-o formă oarecare – fără nici o contingenţă cu realitatea. La Brâncuşi suntem în faţa interpretării (traducerii) realităţii în forma cea mai sintetică. Brâncuşi se deosebeşte de abstracţionişti şi pentru faptul că imaginile sale nu rezultă din manifestări subiective necontrolate, aşa cum întâlnim la abstracţioniştii lirici. Dar totodată el nu este nici clasic nici baroc. El este un modern şi un original”

Paul Morand

 

„O atenţie mai mare acordată lui Brâncuşi pentru raporturile lui târzii cu cubismul pune în evidenţă că formele geometrice cubiste au fost folosite şi în crearea Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu, din anii 1937-1938. Se poate observa că Brâncuşi, mergând pe un drum propriu, nu de folosire a descompunerii în cuburi a imaginii obiectuale, a ajuns la reprezentarea în totalitate a imaginii artistice din geometrism”

Ion Mocioi

 

„Schimba mereu locul obiectelor din atelier, fotografiindu-le în diferite configuraţii şi creând de fapt o sculptură ambientală imensă. Îl tulbura peste măsură modificarea acesteia, când vindea vreo piesă. Multe din elementele individuale din această  «instalaţie» îşi aveau originea în tradiţiile de baştină ale lui Brâncuşi; cu toate acestea, felul în care se juca cu ele era pe deplin influenţat de estetica dadaistă a anilor ‘20” Edith Balaş

 

„Brâncuşi a visat mereu să mărească sculpturile sale la scară monumentală şi de a le ridica în exteriorul atelierului său; singurul proiect finalizat în timpul vieţii sale este ansamblul de la Târgu-Jiu – Coloana fără sfârşit, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii – realizat în 1937-1938 în ţara sa natală. Cu toate acestea între pereţii atelierului său sculptorul reuşi să impună viziunea sa a unei ambianţe totale, destinând vizitatorului experienţa operei sale ultime, aceea a locului său de muncă şi de viaţă. Clauzele testamentului, reconstituirea atelierului cu tot conţinutul său («opere, schiţe, mese de lucru, scule, mobile… ») confirmă acestuia caracterul de «operă de artă totală», concepută în aceeaşi vreme – anii 20 – de către artişti destul de diferiţi ca Mondrian şi Schwitters. Aceştia dezvoltând simbolul în casele lor atelier (Merzbaul lui Schwitters), unul transformând atelierul său într-o compoziţie plastică în sine, celălalt reciclând obiectele din exterior, unul transformând atelierul său într-o compoziţie plastică în sine, celălalt reciclând obiectele din exterior într-o continuă şi perpetuă mişcare, creând amândoi o nouă realitate, un ansamblu complet rezultat al legăturii operei cu locul său de creaţie”

Marielle Tabart

 

„Ca orice ţăran, Brâncuşi credea în minuni. Dar, pentru el, minunea însemna manifestarea spiritelor care se află în lucruri. Atribuind artei sale scopul de a contribui la recunoaşterea miracolului vieţii, Brâncuşi urma tradiţiile străvechi ale artei primitive şi artei populare, a căror funcţie era aceea de a exprima miturile şi prezenţa sacrului”

 Ionel Jianu

 

 

„Brâncuşi nu a fost un outsider, izolat la Paris, aşa cum originalitatea artei sale i-a făcut pe mulţi să creadă, ci că a fost foarte implicat în avangarda pariziană […] În vreme ce metodele lui de lucru erau pe de-a întregul pariziene, multe din formele pe care le-a folosit sunt ancorate în tradiţia românească”

Edith Balas

 

„Brâncuşi a avut o dublă personalitate, exprimată prin dualismul artei sale. Pe de o parte, era un filosof subtil, un intelectual împins spre căutarea adevărului absolut. Era antimaterialist, căutând să se elibereze de greaua povară a materiei. Din punct de vedere afectiv era reţinut, impersonal şi neimplicat. Această latură a personalităţii sale s-a exprimat în sculptura de o puritate şi armonie aproape clasice, modernă însă prin prefigurarea viitorului […] Pe de altă parte, el era ţăran: milos, hâtru, sarcastic, amuzant, brutal, intuitiv şi materialist. Era arhaic, un primitiv străvechi, îndrăzneţ, imprevizibil şi înţelept. Acest aspect s-a exprimat prin metoda adăugirii, prin asamblarea unor părţi din obiecte diferite pentru a crea o sculptură […] Mare parte din realizările lui Brâncuşi se bazează pe capacitatea lui de a contopi două atitudini importante. Prima este dragostea faţă de natură, atitudinea dionisiacă a unui ţăran condus de instinct îmbinat cu o forţă mistică, însufleţit de voioşie şi umor. Cealaltă atitudine este apolinică, punând accentul pe perfecţiunea formei, sobrietate clasică şi stăpânire a emoţiilor. Prin împăcarea acestor tendinţe antagonice, Brâncuşi a reuşit să creeze un stil nou”

Edith Balas

 

„Paradoxal, inventatorul sculpturii moderne care va fi Brâncuşi se hrăneşte din cultura şi spiritualitatea veche, primitivă; viziunea sa asupra lumii se situează în zorii civilizaţiei occidentale. Ea este arhaică şi populară, legată la cea mai veche dintre practicile în care omul s-a exprimat, cioplirea directă a pietrei sau a lemnului, adică a materiei esenţiale, aceea care este zeu şi spirit deodată. Ea a inspirat aparenţa idolilor sau a fetişurilor care fură protectorii omului, substituţi ai divinităţii, când lumea era la începutul său […] Mediul peisagistic şi social unde se născu Brâncuşi […] viaţa şi construcţiile neschimbate de secole, «frumoasă şi armonioasă», va zice Brâncuşi, ataşată la tradiţii patriarhale care marcară profund adolescentul”

Pierre Cabanne

 

„Atitudinea lui Brâncuşi faţă de materiale şi mai cu seamă în privinţa pietrei, ne va ajuta poate, într-o zi, să înţelegem ceva din mentalitatea oamenilor preistorici. Căci Brâncuşi se apropia de unele pietre cu reverenţa în acelaşi timp exaltată şi neliniştită a cuiva pentru care un asemenea element manifesta o putere sacră, constituia o hierofanie. Nu vom şti niciodată în ce univers imaginar se mişca Brâncuşi în timpul îndelungului său efort de a polisa, dar această intimitate prelungită cu piatra, încuraja, fără îndoială, «reveriile materiei», strălucit analizate de G. Bachelard. Era un fel de imersiune într-o lume a profunzimilor în care piatra, „materia” prin excelenţă se revela misterioasă întrucât încorpora sacralitatea, forţa, întâmplarea. Descoperind «materia» ca sursă şi loc al epifaniilor şi al semnificaţiilor religioase, Brâncuşi a putut regăsi sau presimţi emoţiile şi inspiraţia unui artist din timpurile arhaice”

Mircea Eliade

 

„Respectul lui Brâncuşi pentru materiale poate fi înţeles astfel ca o consecinţă a veneraţiei sale profunde faţă de «viaţa naturală» cuprinsă în ele […] Într-adevăr, ceea ce mulţi comentatori au denumit cu un termen larg «filosofia» lui Brâncuşi este de fapt strâns înrudită cu panteismul României rurale: adâncă smerenie în faţa lucrurilor, însufleţite şi neînsufleţite, dorinţă arzătoare de renunţare la propria individualitate pentru a te contopi cu natura; credinţa în echilibrul cosmic atotputernic şi omniprezent”

Edith Balas

 

„Brâncuşi a regăsit în India înţelepciunea milenară a folclorului românesc, iar M. Eliade şi-a deschis calea spre înţelegerea aceluiaşi folclor după ce descoperise primordialitatea care generase culturile folclorice asiatice: «Acolo, cred, în Bengal, am văzut cât de bine se înţelege folclorul românesc sau sud-est european, când se înţeleg izvoarele acestor civilizaţii asiatice. De acolo am reluat firul cu istoria, mai precis cu protoistoria neamului românesc». Concomitent cu sentimentul comuniunii celor două lumi, Brâncuşi marcase totuşi un anumit decalaj. Menţionând «ploile Occidentului» şi «stupidităţile», se referea la un proces care pe de o parte a efectuat o coroziune ducând la fragmentarea şi anihilarea unor părţi din ansamblul moştenirii noastre spirituale, iar pe de altă parte – ca o consecinţă directă – a aruncat asupra-i un văl de neînţelegere şi discreditare. Deşi mediul nostru rural, ca şi cel al altor state din răsăritul Europei, deţine o cultură folclorică cu puternice – poate cele mai puternice – ataşe în experienţa simbolică a lumii arhaice, din această experienţă nu ne-au rămas decât în artă şi în praxisul ritual o sumă de imagini şi gesturi lipsite de sensurile miturilor din care descind: de aceea, deşi tardiva noastră cultură citadină era deschisă în principiu spre recuperarea folclorului, totuşi nu s-a putut valida spiritul, ci ornamentul şi litera acestui fond arhaic; în măsura în care, lipsite de sensul lor, fragmentele acestui fond străvechi  contraveneau unei realităţi concepute doar pe dimensiuni citadine, unele dintre acestea erau discreditate şi chiar repudiate ca pernicioase superstiţii absurde. Originea sătească a lui Brâncuşi, dintr-o regiune de munte oltenească, pătrunsă de o mare tradiţie, ca şi puterea intuiţiei sale, i-a permis sculptorului gestul marelui curaj cultural de a regăsi sensul primordial nu numai în ornamental dar chiar şi în acest fond considerat discreditat şi irecuperabil […] Dacă nu ar fi accedat la aceste înţelesuri inexplicite, încifrate doar în supravieţuirile folclorice, Brâncuşi nu ar fi putut dobândi sentimentul unei comuniuni de dincolo de milenii cu India”

Sergiu Al-George

 

„Legile şi profundele urme lăsate de cucerirea romană şi concomitent de creştinism, care în alte ţări au modificat complet structura spiritualităţii unor neamuri – cum a fost cazul în Galia şi în Iberia – nu au corodat decât formele exterioare şi aparente ale poporului din masivul Carpaţilor şi a şesurilor dunărene, străfundul spiritual rămânând aproape intact şi curat. Această supravieţuire pare a fi specifică geniului propriu al acestui neam – de a se adapta formelor sociale şi spirituale cele mai diverse şi neaşteptate, fără totuşi să le îngăduie o modificare a miezului său spiritual. Constantin Brâncuşi, învăţând elementele culturii urbane româneşti şi asimilând apoi cele ale civilizaţiei apusene la Paris, a procedat la fel ca şi străbunii lui”

V. G. Paleolog

 

 

„În opera lui C. Brâncuşi se relevă câteva trăsături şi dominante mitice care emerg din mitologia română, în expresia ei locală. E vorba de mitologia satului gorjean, în speţă de mitologia plaiurilor Hobiţei din jurul satului natal. O mitologie trăită cu intensitate în anii copilăriei, în gospodărie şi în anii adolescenţei, ca simplu mânuitor la oi […] Această mitologie locală, a copilăriei şi adolescenţei lui Brâncuşi va constitui mai târziu în viaţa artistului substratul mitologic, rezervorul de inspiraţie la care sculptorul va recurge permanent în creaţia sa […] Peste mitologia mirifică a copilăriei şi adolescenţei lui Brâncuşi, ca şi aceea a lui Lucian Blaga, se adaugă mitologia experienţelor artistice din perioada instrucţiunii la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti şi, mai apoi, a specializării în atelierele de sculptură din Paris; rezultat al contactului cu capodoperele artei plastice antice europene şi extraeuropene, în muzee şi expoziţii, şi al contactului cu o vastă literatură de specialitate plastică. În perioada de perfectare a sculpturii la Paris, înclinaţiile, preferinţele, aspiraţiile şi ideaţiile creaţiei lui tot mai elevate îşi perfectează o mitologie personală însufleţită de o estetică a basmului şi o estetică a mitului, care, în fond, este un cadru de întrebări şi răspunsuri, de căutări şi găsiri, solicitate de universul tot mai cuprinzător al idealului plastic urmărit de sculptor. În faza incipientă a creaţiei lui majore, trei monumente singulare sunt în măsură să ne destăinuie drumul pe care avea să se fixeze mitologia personală a lui Brâncuşi. Ne gândim la Rugăciunea, monument funerar din cimitirul de la Buzău, Cuminţenia pământului, monument în cimitirul Dumbrava de la Buzău, şi Sărutul, monument funerar din cimitirul Montparnasse de la Paris. Toate aceste trei monumente înfăţişează nudul remodelat conform noii lui estetici mitice […] Aceste trei statui singulare fac parte din aceeaşi familie de motive mitice: femeia nudă înaintea morţii inevitabile […] În această fază majoră a creaţiei lui, sculptorul Brâncuşi se apleacă mereu asupra temelor mitice inedite ale copilăriei şi adolescenţei lui. E un fel de palingenezie tematică, inspirată din estetica mitului şi mitologia artistică română. Îndeosebi operele plastice de tinereţe se referă la o tematică mitică explicită”

Romulus Vulcănescu

 

„Doctrina lui Brâncuşi este doctrina strămoşilor anonimi şi ancorarea în valorile poporului, care suportă istoria. Poporul crează istoria şi arta în fragmente esenţiale şi duce mai departe istoria ca pe o faclă a vieţii” Petre Pandrea

 

„Constantin Brâncuşi păstrase simţul comunitar al satului patriarhal, cutumele şi principiile rezultate din experienţe milenare”

     Petre Pandrea

 

„Şi prin opera sa şi prin stilul său de viaţă, Brâncuşi a prelungit legendarul în temporal şi în locuri foarte puţin prielnice legendelor […] Dar legendarul s-a ţesut şi prin înţelepciunea lui, prin felul cum a vieţuit – în parte ca ţăran spiritualizat, în parte ca un om foarte modern. Aforismele sale sunt mereu citate, ca şi diferitele lui reacţii în faţa vieţii […] Aceste povestiri, metafore, aforisme sugerează puritatea vieţii sale, legăturile cu înţelepciunea ţărănească, păstrarea contactului nemijlocit cu viaţa concretă şi cu natura, în felul căreia crea uneori […] Credea în forţa vieţii şi a naturii, chiar dacă proceda uneori ca un geometru egiptean şi ca un meşter român al stilizării. Nu avea nimic de parvenit. Se mândrea cu originea-i de sătean”

Petru Comarnescu

 

„Prototipul omului brâncuşian rămâne Tudor Vladimirescu, denumit de băştinaşi Domnul Tudor, amestec armonios de militar şi profet social, de om simplu cu suflet complicat, parucic, pandur, bărbat de stat, negustor abil în câţiva ani de tinereţe între Viena şi Craiova, diplomat, comandant de oşti, ideolog cu proclamaţii geniale sculptate ca-n marmură şi bronz, vizionar şi om de teren, fidel compatrioţilor şi înaltelor idealuri sociale ale umanităţii umile, filosof însingurat şi căpitan de oşti ale plaiurilor. Brâncuşi a ieşit din această plămadă şi a exprimat viziunea plastică a omului oltean. Ca filosof socratic cu mulţi ciraci a transmis înţelepciunea sub forma proverbelor, a unei oralităţi esopice şi a «cuminţeniei pământului» plină de tâlcuri şi simboluri”   

     Petre Pandrea

 

„În 1914 puţini erau parizienii care bănuiau ce viaţă bucolică domnea în inima metropolei, doar la câţiva paşi de una din arterele cele mai mari şi mai aglomerate. În mijlocul unei vegetaţii luxuriante, de care chiar Brâncuşi avea grijă, zburdau pisici, câini, pui, iepuri şi chiar o gâscă maiestoasă, aşa cum se întâmplă la orice fermă”

Oscar Chelimsky

 

„Şi totuşi dacă Parisul a devenit căminul adoptiv al lui Brâncuşi, el a putut aduce o parte din România acolo şi a făcut-o”

Edith Balas

 

„Extrema libertate a Parisului i-a permis lui Brâncuşi de a rămâne cel mai puţin «parizian» dintre artişti, şi ceea ce este întradevăr şi mai rar, cel mai puţin «parizian» dintre români”

Paul Morand

 

„Brâncuşi în atelierul său din Impasse Ronsin, patul lui, soba. E greu să nu recunoşti «stilul» unei locuinţe ţărăneşti, şi, totuşi e vorba de mai mult: este locuinţa lui Brâncuşi, este «lumea» lui, pe care şi-a făurit-o singur, cu propriile lui mâini cum s-ar spune. Nu este replica unui model preexistent, «casă de ţăran român» sau «atelier de artist parizian de avangardă»”

Mircea Eliade

 

„Arta populară românească a ajuns la abstracţie prin decantarea, despuierea şi sacralizarea imaginii reale, datorate aspiraţiei sale de a exprima realitatea în forme primordiale, în timp ce artiştii din Occident au ajuns la abstracţie prin explodarea şi descompunerea formei. Seninătatea şi puritatea absolută care se degajă din operele lui Brâncuşi decurg din acest proces de abstractizare conform artei populare care este opus celui adoptat de către artiştii Occidentului” Ionel Jianu

 

„Influenţele ţărăneşti sunt pertinente pentru un mic număr de lucrări ale lui Brâncuşi. Coloana fără sfârşit face parte din acestea”

Sidney Geist

 

„Arta modernă l-a învăţat pe Brâncuşi să fie tradiţional, să se inspire din arta populară a patriei sale. După ce a creat lucrările inspirate de Rodin, tot la Paris el a învăţat să fie tradiţional. O seamă de artişti moderni, printre care şi pictorul Gauguin, l-au învăţat pe Brâncuşi să vadă tradiţia, formele de artă mai primitive. El nu a rămas un ţăran, şi arta modernă nu este făcută de ţărani. Dacă rămânea la Hobiţa nu ar fi ajuns ceea ce este. A devenit din nou ţăran când, prin procese intelectuale moderne, mai ales prin cioplirea lemnului, a suferit el însuşi mari transformări” ( Sidney Geist apud Pandrea, d, p.329).

: „Când Brâncuşi s-a născut din acest popor, iar natura darnică l-a înzestrat cu calităţi superioare, devenind astfel un fiu ales al acestui popor, din anii copilăriei a fost captivat de frumuseţile folclorului său, îmbogăţindu-i mai târziu inspiraţiile cu subiecte din această mitologie, combinând şi brodându-şi compoziţiile cu ornamentaţii de pe obiectele arheologice care cândva serviseră de instrumente sacre închinate zeilor. Ochiul, chiar nepriceput, descoperă cu uşurinţă aceste lucruri în liniile lor esenţiale, în întortocherile în care trăsătura rectilinie se îmbină cu paralelogramul, cu zig-zagul, cu spirala, cu cercul şi cu crucea. Din aceste desene liniare sau circulare, mintea ingenioasă a lui Brâncuşi s-a inspirat din plin, combinându-le şi topindu-le într-o armonioasă şi frumoasă formă originală. Iată spre exemplu compoziţiile principale ale lui Brâncuşi care au luat forma în trei dimensiuni din combinarea folclorului şi cu talentul său construind poporului său un adevărat panteism, iar artei universale un drum nou şi preţios: Pasărea măiastră, Pasărea în zbor, Vrăjitoarea, Cocoşul şi Coloana nesfârşită

Constantin Antonovici

 

„Brâncuşi îşi avea sursa de inspiraţie în natură”

Constantin Antonovici

 

„Spontaneitatea artei lui Brâncuşi a apărut numai o dată ce acesta a avut viziunea de a lua folclorul românesc drept simbol al artei sale şi de a-l pune la baza creaţiei sale artistice […] creând un drum total nou în artă, fiind clasificat drept cosmogonist”

Constantin Antonovici

 

„A fost nevoie pentru mintea ageră şi expansivă a lui Brâncuşi, ca să-i apară de undeva un mic imbold şi să provoace erupţia vulcanicului său talent şi să înceapă o nouă revoluţie în artă şi mai dinamică decât Rodin. Acest imbold, după cum am pomenit mai sus, i-a venit din climatul Luvrului. Zeii şi muzele din el i-au bătut la poarta sufletului său amintindu-i de mitologia cu zei şi folclorul din ţara copilăriei lui. Din acel moment poveştile ţăranilor şi ciobanilor din Carpaţi, prietenii lui de odinioară, nu mai erau fantezii ci realităţi. Datorită talentului şi spiritului lui inventiv le-a văzut prin ochiul lui de buhă concretizate în materie şi expuse în văzul şi judecata lumii. Datorită acestui fenomen Brâncuşi se găseşte pe sine, renunţând complet la drumul rodinian cât şi la surâzătoarele avantagii, care, pe neobservate, îl prinseseră atât de putertnic în mrejele lor”

Constantin Antonovici

 

„Influenţa artei populare româneşti este de necontestat în soclurile brâncuşiene. Ca şi artistul popular, el a preţuit şi păstrat frumuseţea naturală a lemnului. Cioplirea este voit rudimentară cu urmele uneltelor vizibile peste tot şi cu o predilecţie pentru forme grele, masive. Lucrând cu o sensibilitate sculpturală formată asemănător, Brâncuşi şi artizanul-ţăran au creat forme asemănătoare, uneori identice. Majoritatea soclurilor pot fi regăsite fie în elementele arhitecturale ţărăneşti, fie în realizările crucerilor pe care Brâncuşi le-a cunoscut în tinereţe”

Edith Balas

 

„Asamblările brâncuşiene diferă prin faptul că conţinutul lor încărcat asociativ ajunge în întregime secundar în decursul procesului creator, în special pentru ochii unui apusean. Într-adevăr, elementele folosite de el suferă un fel de transmutaţie triplă: obiectele populare româneşti obişnuite au fost rupte de funcţia lor, transplantate într-un mediu cultural diferit şi mascate şi mai mult prin manevre artistice. Astfel, că avem tendinţa de a percepe asamblările brâncuşiene nu în funcţie de diversele lor părţi (aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna cu majoritatea asamblărilor) ci ca întreguri formale şi expresive”

Edith Balas

 

„Sculptura-obiect a lui Brâncuşi ilustrează contopirea tradiţiilor populare şi a înnoirii avangardiste. Atitudinea faţă de viaţă şi arta care o reprezintă era aceeaşi, atât pentru societatea ţărănească românească cât şi pentru mulţi dintre gânditorii mai radicali din vremea lui Brâncuşi. Conceptul tehnic este modern şi parizian, în timp ce esenţa se trage din arta populară românească […] Dualismul artei lui Brâncuşi provine din dualismul personalităţii sale. Se poate spune că a avut atât atitudinea dionisiacă a ţăranului cât şi cea apolinică a gânditorului. Rezolvând aceste tendinţe printr-o interpretare a contra-punctului între tradiţie şi strădania pentru noutatea formală, el a reuşit să creeze un stil eficace şi complet personal

Edith Balas

 

„Dacă Brâncuşi apare preocupat, de-a lungul întregii sale vieţi, de coborârea transcendenţei în umilitatea obiectului plastic, dacă obstinaţia sa artistică a fost legătura cu cerul şi cu esenţele, deodată cu tema trecerii, a Marelui Drum (ca la Târgu-Jiu) – atunci felul cum se va fi arătat ochilor lui de copil podul casei părinteşti (experienţă primară a tainei), aceasta nu poate rămâne indiferent exegetului operei brâncuşiene”

Ion Pogorilovschi

 

„Stâlpul din Coloana recunoştinţei rămâne, alături de celelalte modele din operele Ansamblului de la Târgu-Jiu, element obişnuit ochiului gorjeanului, prin care artistul putea să lase un testament artistic pe înţelesul lui, o dovadă de preamărire a celor ce au fost susţinătorii Gorjului, «stâlpii» lui. Numai în ultimă instanţă, datorită puterii de invenţie moştenită de la aceştia, Brâncuşi a putut vorbi spiritualizării româneşti şi prin aceasta întregii lumi”

Ion Mocioi

 

„Brâncuşi este un ţăran român. Şi fără îndoială, ţinutul său natal se află în vecinătatea spaţiilor de unde avea să răsară cea mai de seamă civilizaţie a Mediteranei noastre străvechi. Însă acest ţinut posedă însuşiri anterioare oricărei civilizaţii, însuşiri fundamental preistorice. Aici ne aflăm în epoca vechilor păstori, a zeilor şi a legendelor. În starea naturală, a unei naturi neîmblânzite. O natură fecundă, fără îndoială, care inspiră, dar a cărei prime forme de expresie exclude orice raţionament complicat sau prea elaborat. Spiritul rămâne în forma sa naturală, un spirit elementar, un spirit al munţilor, al apelor şi al pădurilor, conştiinţa rustică, cuvânt al genezei. Un om având asemenea origini are să-şi croiască un destin. Şi în mod evident şi natural, acest destin va lua forma unei aventuri”

Jean Cassou

 

„În virtutea vocaţiei sale copleşitoare, el se împotriveşte învăţăturilor maeştrilor săi, cu toate că unul dintre aceştia fuseseră cel mai de seamă dintre toţi, marele Rodin, şi se reîntoarce, aprig şi netulburat, la originile sale. Adică la natură, la natura sa primordială care i-a încredinţat secretele. Căci aceste origini sunt de natură cosmogonică, sunt originile creării lumii. Însă acum el este un artist, iar crearea lumii se împleteşte în sufletul său cu creaţia artistică. În această sferă în care s-a statornicit viaţa lui hoinară, originile operei de artă sunt acelea care-l vor preocupa în mod deosebit. O astfel de simplitate îi va atrage atenţia de acum înainte, şi anume simplitatea formelor. Intuiţia l-a purtat înspre ţinutul şi timpul în care această simplitate constituie o chestiune esenţială. Ţinutul şi timpul despre care vorbim poartă numele de Montparnasse. Alţi artişti, veniţi ca şi el din ţinuturi îndepărtate, s-au întâlnit în această nemaipomenită coordonată spaţio-temporală”

Jean Cassou

 

„Rămâne faptul că operele lui Brâncuşi sunt solidare cu universul de forme plastice şi ale mitologiei populare româneşti, ba poartă uneori şi titluri româneşti (de exemplu Măiastra). Într-altfel spus, «influenţele» ar fi suscitat o anume anamneză conducând neapărat la o auto-descoperire. Întâlnirea cu creaţiile avangardei pariziene sau cu lumea arhaică (Africa) ar fi declanşat o mişcare de «interiorizare», de întoarcere la un tărâm secret şi de neuitat, fiind în acelaşi timp tărâm al copilăriei şi al imaginarului. Poate că numai după ce a înţeles importanţa unor creaţii moderne, a redescoperit Brâncuşi şi bogăţia propriei sale tradiţii ţărăneşti, căreia i-a presimţit, de altfel, posibilităţile de creaţie. Ceea ce nu vrea să spună, în nici un caz, că, făcând această descoperire, Brâncuşi a început să facă «artă populară românească». El nu a copiat formele deja existente, nu a copiat «folclorul». Dimpotrivă, el a înţeles că sursa tuturor acestor forme arhaice – cele ale artei populare din ţara sa, ca şi cele ale protoistoriei balcanice şi mediteraneene, ale artei «primitive» africane sau oceaniene – era îngropată adânc în trecut; şi a mai înţeles că acestă sursă primordială nu avea nimic de a face cu istoria «clasică» a sculpturii, în care s-a găsit situat atât el cât şi toţi contemporanii lui, în timpul tinereţii sale de la Bucureşti, Munchen sau Paris. Geniul lui Brâncuşi a constat în aceea că a ştiut unde să îşi caute adevărata «sursă» a formeleor pe care se simţea capabil să le creeze. În loc de a reproduce universul plastic al artei populare româneşti sau africane, el s-a preocupat, aşa zicând, să îşi «interiorizeze» propria sa experienţă vitală. El a reuşit astfel să regăsească «prezenţa în lume» specifică omului arhaic, fie el vânător din paleoliticul inferior sau agricultor al neoliticului mediteranean, carpato-danubian sau african. Dacă s-a putut vedea, în opera lui Brâncuşi, nu numai o solidaritate structurală şi morfologică cu arta populară românescă, dar şi analogii cu arta neagră sau cu statuara preistoriei mediteraneene şi balcanice, aceasta s-a datorat faptului că toate aceste universuri plastice sunt cultural omologabile: «sursele» lor se găsesc în paleoliticul inferior şi în neolitic. Altfel spus, datorită procesului de «interiorizare» de care am amintit şi a anamnezei care a urmat, Brâncuşi a reuşit să «vadă lumea» ca autorii capodoperelor preistorice, etnografice sau folclorice. El a regăsit, cumva, acea «prezenţă-în-lume» care permitea acelor artişti necunoscuţi să îşi creeze propriul univers plastic într-un spaţiu care nu avea nimic de-a-face, de exemplu, cu spaţiul artei greceşti «clasice». Desigur, toate acestea nu «explică» nici geniul lui Brâncuşi şi nici opera lui. Căci nu ajunge să afli prezenţa-în-lume a unui ţăran neolitic pentru a putea crea ca un artist din acea perioadă. Dar, atrăgând atenţia asupra procesului de «interiorizare», putem înţelege, pe de o parte, extraordinara noutate a lui Brâncuşi, şi, pe de altă parte, de ce unele opere ale sale par structural solidare creaţiilor artistice preistorice, ţărăneşti sau etnografice”

Mircea Eliade

 

„Brâncuşi investighează totdeauna cu atentă minuţie materialul; el încearcă, perseverent, să-i detecteze legile şi disponibilităţile secrete, să li se supună şi să le activeze. Din această muncă şi cercetare plină de umilitate izvorăşte în mare măsură incontestabila, tainica autenticitate a artei sale. La capătul unui drum lung, tensiunea construcţiilor clarificate pare a se întoarce cu totul către interior, coaja şi nucleul fac una. Forma însăşi pare a fi primit, pe parcursul acestei lungi şi precaute dezvoltări, ceva din înţelepciunea meditativă pe care Brâncuşi o aşeza la temelia oricărei trăiri adevărate. Era convins că pentru a deveni fecundă, existenţa umană trebuie să se întemeieze pe germenele reflecţiunii interioare. Gândirea sa părea să oscileze astfel continuu – în felul «oriental» – «între sensibil şi suprasensibil», atitudine caracteristică şi lui Goethe în Westöstlicher Divan

Carola Giedion-Welcker

 

 

 

Mergi Sus